Pe 11 martie 1989, 6 veterani ai Partidului Comunist Roman i-au adresat lui Nicolae Ceausescu o scrisoare deschisa prin intermediul posturilor de radio BBC, Europa Liberă și Vocea Americii, in care criticau masurile abuzive ale regimului. Scrisoarea nu a fost semnată efectiv, dar cei șase și-au însușit-o. Bineinteles, a fost vorba de un gest in urma caruia semnatarii au fost anchetați de Securitate si excluși din viata politica romaneasca. Din fericire pentru ei, revolutia din decembrie 1989 le-a adus libertatea si posibilitatea de a se implica din nou in viata politica a Romaniei. Cine erau cei 6 ? Gheorghe Apostol (fost membru al Biroului Politic), Silviu Brucan (fost redactor-șef al publicației „Scânteia”), Constantin Pârvulescu (membru fondator al PCR), Alexandru Bârlădeanu (fost membru al Biroului Politic), Grigore Răceanu (veteran al PCR) și Corneliu Mănescu (fost ministru al Afacerilor Externe). Au mai fost si alte persoane care au fost rugate sa semneze acest manifest, dintre care cel mai important este Ion Iliescu. Acesta a evitat sa isi asocieze numele cu grupul in cauza.
Istoricii au interpretat gestul celor 6 membri marcanti ai PCR, fie ca fracționism, disidenta sau complot. Exista argumente pentru fiecare dintre aceste aspecte. Oricum, varianta care sustine o disidenta este cea mai putin argumentabila, pentru ca telul expeditorilor scrisorii nu era schimbarea comunismului cu o democratie, ci se urmarea o imblanzire a sistemului, dupa modelul impus de Gorbaciov in URSS. In plus, disidenta are un caracter intelectual. Fractionismul este argumentat de Vladimir Tismaneanu[1], care afirma ca scrisoarea a fost „o incercare de a-l sfida pe Ceausescu si de a avertiza clica din jurul acestuia in legatura cu vantul schimbarilor din blocul sovietic”. Teza complotului a fost sugerata chiar de unul dintre semnatari, Silviu Brucan[2], intr-un interviu acordat Revistei 22, pe 6 mai 2002. Brucan sustine ca ‚Scrisoarea celor 6” a avut ca scop crearea unei aripi reformiste, ca in Polonia sau in Ungaria. Acest grup dorea noi inceputuri ale comunismului. Este vorba, totusi, de 6 personaje invatate sa reformeze ciclic puterea comunista pentru a ramane la conducerea statului.
Dar cine erau acesti semnatari ? In ce situatie s-au gasit inaintea revolutiei din decembrie 1989 ? Sunt intrebari care pot explica obiectivele „Scrisorii a sasea”, dar si viata semnatarilor de dupa 1989. Este vorba de 6 personaje care au marcat istoria Romaniei.
Gheorghe Apostol era comunist din 1934. In perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej ocupă functii importante, ajungand ca in momentul mortii lui Dej sa fie privit ca principalul pretendent la preluarea functiei acestuia. Nicolae Ceausescu a fost insa mai viclean, din punct de vedere politic, si a reușit să acapareze funcția de conducere, pe care nu a mai cedat-o până la moarte. Treptat, Gheorghe Apostol a fost îndepărtat din funcțiile importante ale PCR. Din 1977 până în 1988 este trimis ambasador în America Latină (Argentina, Uruguay și Brazilia). Acest aspect i-a prilejuit o analiză mai bună asupra situației românești, dar i-a și alimentat sentimentul de frustrare și de eșec în fața lui Nicolae Ceaușescu. În martie 1989, Gheorghe Apostol avea deja 75 de ani, astfel că a riscat și a contribuit substanțial la conceperea scrisorii. Gestul său a fost încurajat și de schimbările politice la nivel global de care Nicolae Ceaușescu era depășit.
Interesant este că toți acești 6 oameni aveau vârste înaintate și astfel se poate explica inițiativa lor aproape sinucigașa în fața regimului autoritar impus de Nicolae Ceaușescu. Alexandru Bârlădeanu avea 78 de ani și s-a simțit și el exclus din funcțiile de decizie. Fusese un admirator al lui Dej și considera că Nicolae Ceaușescu s-a îndepărtat de la linia comunismului imaginar. Corneliu Mănescu împlinise 73 de ani pe 8 februarie 1989. Era un personaj cu notorietate, pentru că la 19 septembrie 1967 reușise performanța de a fi primul reprezentant al unei țări socialiste ales în funcția de președinte al unei sesiuni a Adunării Generale a ONU. Adept al naționalismului comunist, acesta a intrat în conflict cu Nicolae Ceaușescu și a preferat să se pensioneze.
Grigore Răceanu a fost singurul din acest grup care nu a participat la abuzurile perioadei Dej. A fost exclus de mai multe ori din partid pentru conflictele sale de idei. S-a implicat în această acțiune după ce fiul său vitreg, diplomatul Mircea Răceanu, a fost arestat în ianuarie 1989 de regimul comunist și a fost acuzat de spionaj în favoarea SUA. Constantin Pârvulescu avea 93 de ani în martie 1989. Era membru al PCR din 1921, iar la Congresul al XII-lea al PCR din 1979 a criticat cultul personalității al lui Nicolae Ceaușescu. Din acel moment a devenit o persona non grata în viața publică românească. Nu a ratat șansa de a-și înuși această scrisoare. Silviu Brucan avea și el 73 de ani, fiind membru în PCR de la 19 ani. Era un comunist convins în anii ’50, cerând chiar în septembrie 1944 condamnarea la moarte a unor personalități precum Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu sau Radu Gyr. A fost ambasador în SUA în perioada Dej, dar după 1987 a intrat în dizgrația lui Ceaușescu pentru declarații critice la adresa conducerii de partid. A fost exclus din PCR la 17 iunie 1988.
Toți aveau propriul interes și realizaseră că situația de atunci a României nu-i avantaja. Erau oameni care au văzut ce înseamnă să deții puterea, dar simțiseră pe pielea lor cum este și de partea cealaltă, a vinovatului de a te fi împotrivit regimului. Dezamgire ar fi poate cel mai potrivit termen pentru a descrie starea celor 6, care au fost izolați imediat de Nicolae Ceaușescu.
Revoluția din decembrie 1989 a însemnat posibilitatea pentru aceste personaje istorice de a se implica din nou în politică. Trebuiau să se exprime însă într-un alt mediu, pe care l-au apreciat ca salvator, dar mult mai atent în selecție. Cei 6 realizaseră că democrația poate fi benefică României și au început să-și facă procese de conștiință.
În primele zile ale democrației, Gheorghe Apostol, a încercat să se implice în organizarea noului stat, însă a fost îndepărtat, fiind considerat cel care a desconspirat identitățile celorlalți 5 semnatari către Securitate. S-a retras din viața publică fără a mai încerca să se implice în politică. În democrație s-a simțit ca un pește pe uscat. A rămas adeptul naționalismului comunist și a considerat că Ion Iliescu a fost cel care a profitat în urma evenimentelor din decembrie 1989[3].
Toți au încercat să-și reabiliteze imaginea de pe urma „Scrisorii celor 6”. Cei capabili au reintrat în politică. Alexandru Bârlădeanu a fost votat senator în legislatura 1990-1992. El recunoștea după 1989 riscul de a fi ales calea comunismului, despre care spune că „a distrus ... personalitatea umană, ideea de dreptate, drepturile omului”[4]. A murit în 1997, cu 3 ani mai devreme decât Corneliu Mănescu. Acesta din urmă a eșuat în politică, chiar dacă imediat după 1989 a fost membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale. Constantin Pârvulescu a murit în 1992.
Este de remarcat că niciunul nu a mai ocupat după 1989 vreo funcție importantă, cu excepția lui Alexandru Bârlădeanu, care a fost pentru scurt timp șef al Senatului. Nu au mai fost în stare să se impună, fie din cauza vârstei, fie că nu au mai fost agreați. Oricum, atenție li s-a acordat din partea mass-media, pentru că românii doreau să afle secretele perioadei comuniste, pe care au cunoscut-o în toată complexitatea ei. Toți au fost prin formație oportuniști. Unii au murit cu ideile comuniste, alții și le-au schimbat. Așa s-a întâmplat cu Silviu Brucan. Acesta s-a alăturat după 1989 taberei lui Ion Iliescu și s-a metamorfozat în analistul politic democratic. A acuzat îndoctrinarea comunistă, a cărei victimă a fost, și a lansat în 1990 ideea că României îi mai trebuiesc 20 de ani pentru a funcționa ca o democrație veritabilă. A murit în 2006 lăsând în urmă imaginea unui pesonaj care a contribuit la dezintegrarea sistemului represiv al clanului Ceaușescu, chiar dacă a fost un comunist dogmatic.
Fiecare dintre cei 6 a avut destine diferite. Cât erau membri ai PCR s-au luptat pentru putere. Au câștigat-o, dar principiul rotației s-a abătut și asupra lor. Scrisoarea i-a unit pentru scurt timp și le-a oferit un strop de demnitate, pentru care au fost apreciați după 1989. Au trăit însă și după revoluție cu senzația că se dorește înlăturarea lor. Au avut norocul de a fi trăit schimbarea de regim, care s-a produs violent și care nu a adus rezultate imediate.
Cei 6 s-au născut într-o societate democratică și își încheie destinul într-o societate democratică. Era un final greu de crezut atunci când s-au hotărât să protesteze prin această scrisoare deschisă. Dacă privim în linii generale observăm că acești oameni au simbolizat foarte bine comunismul românesc, cu toate etapele lui. Sunt printre puținele personaje care au conștientizat cele peste 4 decenii de totalitarism și au simțit influența nefastă a comunismului românesc. Chiar dacă au avut gestul de a fi atras atenția asupra abuzurilor comunismului românesc nu trebuie uitat că ei au participat la instaurarea acestor „obiceiuri”.
Este un aspect de inedit faptul că acești veterani, care constituiau stratul geologic primar al comunismului românesc, au încercat o răstunare a familiei Ceaușescu, pe care vroiau să o înlocuiască cu un nou comunism, care de fapt era mai vechi: comunismul lor. „Scrisoarea celor 6” a reprezentat până la urmă o cărămidă în construirea unui nou zid democratic. După 1989, cei 6 nu au câștigat puterea, dar și-au construit un destin cu o identitate aparte. Putem afirma că au contribuit la distrugerea sistemului ilegitim pe care l-au instaurat.
[1] http://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/11/scrisoarea-celor-sase-disidenta-sau-fractionism/
[2] http://www.revista22.ro/articol-85.html
[3] http://www.npcr.ro/ziar/2008/septembrie/apostol.html, este vorba de site-ul așa-zisului „Noul Partid Comunist Român”.
[4] Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu - Convorbiri, Ed. Evenimentul Românesc, Buc., 1997, pag. 34
Add your main content here - text, photos, videos, addons, whatever you want!
Istoricii au interpretat gestul celor 6 membri marcanti ai PCR, fie ca fracționism, disidenta sau complot. Exista argumente pentru fiecare dintre aceste aspecte. Oricum, varianta care sustine o disidenta este cea mai putin argumentabila, pentru ca telul expeditorilor scrisorii nu era schimbarea comunismului cu o democratie, ci se urmarea o imblanzire a sistemului, dupa modelul impus de Gorbaciov in URSS. In plus, disidenta are un caracter intelectual. Fractionismul este argumentat de Vladimir Tismaneanu[1], care afirma ca scrisoarea a fost „o incercare de a-l sfida pe Ceausescu si de a avertiza clica din jurul acestuia in legatura cu vantul schimbarilor din blocul sovietic”. Teza complotului a fost sugerata chiar de unul dintre semnatari, Silviu Brucan[2], intr-un interviu acordat Revistei 22, pe 6 mai 2002. Brucan sustine ca ‚Scrisoarea celor 6” a avut ca scop crearea unei aripi reformiste, ca in Polonia sau in Ungaria. Acest grup dorea noi inceputuri ale comunismului. Este vorba, totusi, de 6 personaje invatate sa reformeze ciclic puterea comunista pentru a ramane la conducerea statului.
Dar cine erau acesti semnatari ? In ce situatie s-au gasit inaintea revolutiei din decembrie 1989 ? Sunt intrebari care pot explica obiectivele „Scrisorii a sasea”, dar si viata semnatarilor de dupa 1989. Este vorba de 6 personaje care au marcat istoria Romaniei.
Gheorghe Apostol era comunist din 1934. In perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej ocupă functii importante, ajungand ca in momentul mortii lui Dej sa fie privit ca principalul pretendent la preluarea functiei acestuia. Nicolae Ceausescu a fost insa mai viclean, din punct de vedere politic, si a reușit să acapareze funcția de conducere, pe care nu a mai cedat-o până la moarte. Treptat, Gheorghe Apostol a fost îndepărtat din funcțiile importante ale PCR. Din 1977 până în 1988 este trimis ambasador în America Latină (Argentina, Uruguay și Brazilia). Acest aspect i-a prilejuit o analiză mai bună asupra situației românești, dar i-a și alimentat sentimentul de frustrare și de eșec în fața lui Nicolae Ceaușescu. În martie 1989, Gheorghe Apostol avea deja 75 de ani, astfel că a riscat și a contribuit substanțial la conceperea scrisorii. Gestul său a fost încurajat și de schimbările politice la nivel global de care Nicolae Ceaușescu era depășit.
Interesant este că toți acești 6 oameni aveau vârste înaintate și astfel se poate explica inițiativa lor aproape sinucigașa în fața regimului autoritar impus de Nicolae Ceaușescu. Alexandru Bârlădeanu avea 78 de ani și s-a simțit și el exclus din funcțiile de decizie. Fusese un admirator al lui Dej și considera că Nicolae Ceaușescu s-a îndepărtat de la linia comunismului imaginar. Corneliu Mănescu împlinise 73 de ani pe 8 februarie 1989. Era un personaj cu notorietate, pentru că la 19 septembrie 1967 reușise performanța de a fi primul reprezentant al unei țări socialiste ales în funcția de președinte al unei sesiuni a Adunării Generale a ONU. Adept al naționalismului comunist, acesta a intrat în conflict cu Nicolae Ceaușescu și a preferat să se pensioneze.
Grigore Răceanu a fost singurul din acest grup care nu a participat la abuzurile perioadei Dej. A fost exclus de mai multe ori din partid pentru conflictele sale de idei. S-a implicat în această acțiune după ce fiul său vitreg, diplomatul Mircea Răceanu, a fost arestat în ianuarie 1989 de regimul comunist și a fost acuzat de spionaj în favoarea SUA. Constantin Pârvulescu avea 93 de ani în martie 1989. Era membru al PCR din 1921, iar la Congresul al XII-lea al PCR din 1979 a criticat cultul personalității al lui Nicolae Ceaușescu. Din acel moment a devenit o persona non grata în viața publică românească. Nu a ratat șansa de a-și înuși această scrisoare. Silviu Brucan avea și el 73 de ani, fiind membru în PCR de la 19 ani. Era un comunist convins în anii ’50, cerând chiar în septembrie 1944 condamnarea la moarte a unor personalități precum Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu sau Radu Gyr. A fost ambasador în SUA în perioada Dej, dar după 1987 a intrat în dizgrația lui Ceaușescu pentru declarații critice la adresa conducerii de partid. A fost exclus din PCR la 17 iunie 1988.
Toți aveau propriul interes și realizaseră că situația de atunci a României nu-i avantaja. Erau oameni care au văzut ce înseamnă să deții puterea, dar simțiseră pe pielea lor cum este și de partea cealaltă, a vinovatului de a te fi împotrivit regimului. Dezamgire ar fi poate cel mai potrivit termen pentru a descrie starea celor 6, care au fost izolați imediat de Nicolae Ceaușescu.
Revoluția din decembrie 1989 a însemnat posibilitatea pentru aceste personaje istorice de a se implica din nou în politică. Trebuiau să se exprime însă într-un alt mediu, pe care l-au apreciat ca salvator, dar mult mai atent în selecție. Cei 6 realizaseră că democrația poate fi benefică României și au început să-și facă procese de conștiință.
În primele zile ale democrației, Gheorghe Apostol, a încercat să se implice în organizarea noului stat, însă a fost îndepărtat, fiind considerat cel care a desconspirat identitățile celorlalți 5 semnatari către Securitate. S-a retras din viața publică fără a mai încerca să se implice în politică. În democrație s-a simțit ca un pește pe uscat. A rămas adeptul naționalismului comunist și a considerat că Ion Iliescu a fost cel care a profitat în urma evenimentelor din decembrie 1989[3].
Toți au încercat să-și reabiliteze imaginea de pe urma „Scrisorii celor 6”. Cei capabili au reintrat în politică. Alexandru Bârlădeanu a fost votat senator în legislatura 1990-1992. El recunoștea după 1989 riscul de a fi ales calea comunismului, despre care spune că „a distrus ... personalitatea umană, ideea de dreptate, drepturile omului”[4]. A murit în 1997, cu 3 ani mai devreme decât Corneliu Mănescu. Acesta din urmă a eșuat în politică, chiar dacă imediat după 1989 a fost membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale. Constantin Pârvulescu a murit în 1992.
Este de remarcat că niciunul nu a mai ocupat după 1989 vreo funcție importantă, cu excepția lui Alexandru Bârlădeanu, care a fost pentru scurt timp șef al Senatului. Nu au mai fost în stare să se impună, fie din cauza vârstei, fie că nu au mai fost agreați. Oricum, atenție li s-a acordat din partea mass-media, pentru că românii doreau să afle secretele perioadei comuniste, pe care au cunoscut-o în toată complexitatea ei. Toți au fost prin formație oportuniști. Unii au murit cu ideile comuniste, alții și le-au schimbat. Așa s-a întâmplat cu Silviu Brucan. Acesta s-a alăturat după 1989 taberei lui Ion Iliescu și s-a metamorfozat în analistul politic democratic. A acuzat îndoctrinarea comunistă, a cărei victimă a fost, și a lansat în 1990 ideea că României îi mai trebuiesc 20 de ani pentru a funcționa ca o democrație veritabilă. A murit în 2006 lăsând în urmă imaginea unui pesonaj care a contribuit la dezintegrarea sistemului represiv al clanului Ceaușescu, chiar dacă a fost un comunist dogmatic.
Fiecare dintre cei 6 a avut destine diferite. Cât erau membri ai PCR s-au luptat pentru putere. Au câștigat-o, dar principiul rotației s-a abătut și asupra lor. Scrisoarea i-a unit pentru scurt timp și le-a oferit un strop de demnitate, pentru care au fost apreciați după 1989. Au trăit însă și după revoluție cu senzația că se dorește înlăturarea lor. Au avut norocul de a fi trăit schimbarea de regim, care s-a produs violent și care nu a adus rezultate imediate.
Cei 6 s-au născut într-o societate democratică și își încheie destinul într-o societate democratică. Era un final greu de crezut atunci când s-au hotărât să protesteze prin această scrisoare deschisă. Dacă privim în linii generale observăm că acești oameni au simbolizat foarte bine comunismul românesc, cu toate etapele lui. Sunt printre puținele personaje care au conștientizat cele peste 4 decenii de totalitarism și au simțit influența nefastă a comunismului românesc. Chiar dacă au avut gestul de a fi atras atenția asupra abuzurilor comunismului românesc nu trebuie uitat că ei au participat la instaurarea acestor „obiceiuri”.
Este un aspect de inedit faptul că acești veterani, care constituiau stratul geologic primar al comunismului românesc, au încercat o răstunare a familiei Ceaușescu, pe care vroiau să o înlocuiască cu un nou comunism, care de fapt era mai vechi: comunismul lor. „Scrisoarea celor 6” a reprezentat până la urmă o cărămidă în construirea unui nou zid democratic. După 1989, cei 6 nu au câștigat puterea, dar și-au construit un destin cu o identitate aparte. Putem afirma că au contribuit la distrugerea sistemului ilegitim pe care l-au instaurat.
[1] http://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/11/scrisoarea-celor-sase-disidenta-sau-fractionism/
[2] http://www.revista22.ro/articol-85.html
[3] http://www.npcr.ro/ziar/2008/septembrie/apostol.html, este vorba de site-ul așa-zisului „Noul Partid Comunist Român”.
[4] Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu - Convorbiri, Ed. Evenimentul Românesc, Buc., 1997, pag. 34
Add your main content here - text, photos, videos, addons, whatever you want!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu