Este, probabil, supriza cea mai placuta pe care am avut-o anul acesta in materie de filme. Compus din doua parti diferite, cu doar cateva fire de legatura pe care, la o prima vizionare, risti ca nici macar sa nu le observi, filmul de o mare sensibilitate a lui Wong Kar Wai este ca o carte de buzunar, pe care o cumperi de la un chiosc laturalnic din gara, in asteptarea trenului, si care te poate face sa iubesti chiar si ziua ploioasa care ti-a taiat orice chef de drumetii.
Filmat in numai 23 de zile, de 23 de ori mai mult decat i-a trebuit lui Wong Kar Wai sa scrie scenariul pentru a doua parte a filmului (si cea mai lunga, de altfel), Chungking Express este lansat in 1994 si este, practic, un moment de respiro pentru regizorul si echipa de filmare care erau in plin proces de editare pentru pelicula Ashes of Time, lansata in anul urmator. Sentimentul de relaxare, de film cu buget redus, fara decoruri sau lumini speciale (echipa nu a avut nici macar autorizatie pentru a filma in centrul Hong Kong-ului), imaginea tremurata si nesigura in aparenta, toate acestea sunt, asadar, intentionate, si functioneaza de minune.
Prima parte este centrata in jurul unui tanar politist, pe care il vedem verificandu-si obsesiv mesajele si vorbind la telefonul din fata unui fast-food central. La scurt timp dupa, aflam povestea din spate, simpla si veche de cand lumea. Iubita sa l-a parasit in urma cu aproape o luna, si tot ce i-a mai ramas Politistului 223 (Takeshi Kaneshiro) sunt convorbirile cu prietenii ei, cu parintii, cu cele doua surori, cu oricine ar putea sa scape un cuvant, doua, care sa-i mentina speranta in viata. Abandonat de prieteni pe care cel mai probabil nu i-a avut niciodata, Politistul 223 cumpara in fiecare zi, timp de o luna, cate o conserva de ananas care expira la data de 1 Mai (ziua lui de nastere), odata cu termenul pe care el il acorda propriei lui povesti de dragoste. In paralel urmarim un alt personaj, o femeie (Brigitte Lin) inconjurata de mister (peruca blonda, ochelari de soare, tot tacamul) care doreste lichidarea unui partener de afaceri (mai precis trafic de droguri) incomod. Povestea ei este mai complicata si are un simbolism aparte, cu toate acestea nu vreau sa intru in prea multe detalii privind actiunea, care chiar daca este destul de lineara, are farmec tocmai cand o descoperi de unul singur. In fuga, personajele noastre se ating, cadrul se opreste, iar aceasta distanta de 0,01 cm va ramane punctul lor maxim de apropiere. 57 de ore mai tarziu m-am indragostit de aceasta femeie, auzim in fundal vocea Politistului 223.
In aceste 57 de ore, Politistul 223 mai cumpara doua cutii de ananas, si mananca 30. Cred ca am stabilit un record, se gandeste, dar nu e nimeni in apartamentul lui, in afara pestilor din acvariu si a cainelui, care sa-i aplaude aceasta victorie sau care sa ii simta suferinta. Totusi, in ziua de 1 Mai, o femeie ii va lasa un mesaj, care se va dovedi a fi cea mai frumoasa amintire. Si daca amintirea aceasta va avea o data de expirare, sper sa fie de 10 000 ani...(conceptul de eternitate la chinezi este asociat cu numarul de 10 000)
In aceeasi zi, Politistul 223 atinge accidental o alta femeie, Faye, noua angajata la fast-food-ul Midnight Express (Faye Wong). Cel mai aproape am fost la 0,01 cm. Sase ore mai tarziu s-a indragostit de un alt barbat, mai spune Politistul 223, inainte de a se retrage din scena si de a-i face loc Politistului 663 (Tony Leung). Experientele sunt similare, acesta este si el parasit de catre iubita sa, interpretata de Valerie Chow. Antiteza dintre Faye si Politistul 663 este aproape perfecta, si nu va spun mai multe pentru ca este un deliciu sa o constatati. Am sa va spun doar ca ea asculta obsesiv melodia California Dreamin' (The Mamas and The Papas), pe care eu am ajuns sa o iubesc pana la sfarsitul filmului, desi niciodata nu mi-a atras atentia in mod deosebit, si ca el vorbeste cu obiectele din apartamentul sau, pornind de la animalutele de plus, carpa de bucatarie care este mereu umeda de lacrimi, sapunul care slabeste vazand cu ochii, si terminand cu camasa ei de stewardesa pe care a lasat-o in urma si care acum tremura de frig, singura, in dulap, si pe care el o calca si o scoate la soare, ca sa o incalzeasca. Este de fapt marele as al filmului, acest mecanism ingenios prin care resimtim durerea si singuratatea personajului, si o facem cu zambetul pe buze in acelasi timp.
Printr-o intamplare, Faye ajunge in posesia cheii de la apartamentul lui si incepe sa-l viziteze, dar doar atunci cand el nu e acolo. Ceea ce porneste ca o joaca devine, in timp, o adevarata "operatiune de salvare". Faye ii inlocuieste papucii si cana de la baie, ii mai pune cate un pestisor in acvariu, inlocuieste conservele cu sardine, lipeste o mica poza pe oglinda. Intr-o zi, Politistul 663 constata cu stupoare ca sapunul se simte atat de bine ca a inceput sa ia in greutate ingrjorator de mult, si ca prosopul de bucatarie arata mult mai sanatos, chiar daca a ramas foarte sentimental si mai plange din cand in cand, mai ales cand e lasat in ploaie pe pervaz. Ceea ce asteptam se intampla si Politisul 663, realizand ce s-a intamplat, o invita pe Faye intr-o seara, la barul California. Imbracat cu o camasa pe care ea i-a strecurat-o in sifonier, Politistul 663 o asteapta - vorbind cu sticlele de la bar - intr-o alta Californie decat cea spre care se indreapta ea. Nu vreau sa mai spun nimic care sa tradeze sfarsitul, ar fi pacat.
Cateva concluzii si lucruri care se cer a fi spuse despre film ar fi....Scenariul este intr-adevar suprinzator, mai ales in ceea ce priveste secventele de monolog ale personajelor, personaje care par bizare si familiare in acelasi timp. Dar marele merit al scenariului si al regiei este ca se foloseste atat de bine de vulnerabilitatea personajelor, si mai ales in cazul personajelor masculine. Daca primul politist incearca sa-si reprime impulsul de a plange prin jogging, asteptandu-se ca astfel sa elimine apa in exces din organism, cel de-al doilea cauta sa aline suferinta obiectelor care plang in locul lui. Filmul vorbeste, in esenta, despre modurile individuale prin care ne luptam cu singuratatea, si o face fara nici o urma de patetism.
Jocul actorilor este de cel mai inalt nivel, desi am o retinere in cazul lui Brigitte Lin, conditionata foarte mult de rol si de ochelarii de soare pe care ii poarta pe toata durata aparitiei. Am avut placerea sa-l descopar pe Tony Leung intr-un rol plin de candoare, extrem de diferit de majoritatea rolurilor sale, si pe Takeshi Kaneshiro, care imi atrage atentia pentru prima data, desi l-am mai vazut in mult mai recentul Warlords si in alte cateva filme. De departe insa, supriza cea mai mare mi-a oferit-o Faye Wong, pe care am remarcat-o si in 2046 (despre acest film, poate alta data), care imi aminteste de Meg Ryan in perioada anilor '90, dar care joaca cu o mult mai mare naturalete. Rar am vazut un asemenea amestec de curiozitate, finete, teama si curaj, afisat de un personaj care vorbeste atat de simplu si atat de putin.
Senzatia de buget redus a filmului este fermecatoare, o senzatie sublima de ieftin, proiectata in spatii, (bazar, supermarket, fast-food), in haine, in mancare. Si da, observ cu placere ca in filmele lui Wong Kar Wai se mananca, si se mananca mult. Taitei, orez, sardine, alte ingrediente neidentificabile in farfurii de plastic, de metal, de carton. O naturalete desavarsita.
Coloana sonora se pliaza perfect pe scenele alese, trecand prin muzica indiana, jazz, Dinah Washington, Dennis Brown, si nu in ultimul rand The Mamas and The Papas si un cover cu versuri usor modificate, compus si interpretat de Faye Wong al piesei Dreams (Crandberries). Mai jos, clipul din film in care este folosita, de data aceasta, din pacate, fara subtitrare pentru versuri.
Ingeniosul lait-motiv al filmului, trecerea timpului reflectata in datele de expirare de pe conserve, ridica o intrebare pe cat de simpla, pe atat de dificila: este ceva in lumea asta care NU expira?
Aici puteti citi un eseu interesant despre film, si mai jos puteti viziona trailerul (pe fundal, piesa Baroque a lui Michael Galasso, care deschide filmul).
Aici puteti citi un eseu interesant despre film, si mai jos puteti viziona trailerul (pe fundal, piesa Baroque a lui Michael Galasso, care deschide filmul).
UPDATE: Concert Yann Tiersen la Bucuresti, in data de 4 noiembrie. Nu promit, dar poate ne vedem acolo. Mai multe detalii aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu